Bisericile din incintă

Biserica Mare Domnească

Biserica Mare Domnească a fost clădită de către domnitorul Petru Cercel, în timpul lucrărilor de refacere a curţii domneşti. Biserica a suferit probabil unele stricăciuni în timpul campaniei din 1595, când au fost vătămate numeroase clădiri ale oraşului, precum şi curtea domnească.

Biserica are trei diviziuni: partea exte­rioară, o arcadă ce formează nartica în exterior; pronaosul, unde se găsesc mormintele beilor; partea principală a bisericii, care e mare şi cu aparenţă de a fi din vechime. Cupola este înaltă şi prevăzută cu locuri sau strane de jur împrejur.

Biserica domnească mare a fost realizată după modelul bisericilor de tipul cruce greacă înscrisă, care aveau o tradiţie bine stabi­lită în Ţara Românească, concretizată prin două monumente remarca­bile: biserica domnească din Curtea de Argeş şi cea metropolitană din Târgovişte.

Ctitoria lui Petru Cercel s-a inspirat mai ales din arhitectura Bisericii Metropolitane din Târgovişte, de care o deosebeşte realizarea plasticii monumentale prin încoronarea pronaosului cu două turle mai mici, ridicate pe baza prismatice, după modelul bisericii mănăstirii Dealu şi prin alipirea pe latura de apus a unui pridvor deschis.

Planul are împărţirea obişnuită a lăcaşurilor ortodoxe: altar, naos şi pronaos, la care se adaugă, spre vest pridvorul. Biserica domnească întrece ca mărime monumentele similare construite în Ţara Româ­nească la sfîrşitul secolului al XVI-lea, dreptunghiul în care se în­scrie conturul exterior măsurând 14×30 m.

Pridvorul, legat organic de restul bisericii, constituie unul din primele exemple de pridvoare din zidărie cunoscute, în forme care vor deveni proprii arhitecturii munteneşti. Este acoperit cu o boltă semicilindrică lungă, dispusă transversal faţă de axul intrării şi mărgi­nită de 12 stâlpi de zidărie cu secţiunea octogonală, pe care se sprijină tot atâtea arce. Pronaosul, apropiat ca dimensiuni de pridvor, este aco­perit în partea centrală cu o mică boltă semicilindrică, încadrată de cele două turle.

Naosul, spaţios şi monumental, cuprinde către mijloc patru stâlpi din zidărie pe care se sprijină patru bolţi semicilindrice, dispuse în cruce, care susţin turla mare. Compartimentele cuprinse între braţele crucii şi pătratul planului sunt acoperite cu câte o mică cupolă.

Partea dinspre răsărit se compune dintr-o absidă mare (încăpe­rea altarului), flancată de două absidiole mai joase decît altarul şi bol­tite cu semicilindri longitudinali: proscomidia şi diaconiconul. O nişă terminată cu un arc trilobat, sprijinit pe o gingaşă colonetă torsionată, odinioară aurită, a fost creată în grosimea zidului de nord al altarului spre sfârşitul secolului al XVII-lea.

Din aceeaşi perioadă datează şi jilţul arhieresc din piatră, aflat sub fereastra din axul altarului. Această biserică domnească are în al­tar, după modelul bisericilor mănăstirii Argeşului (1517) şi cea a mitropoliei din Târgovişte (începutul secolului al XVI-lea), un jilţ arhieresc din piatră (cathedra). De o parte şi de alta a sa se află o banchetă din cărămidă (exedra), necesară soborului de preoţi care participau la slujba religioasă.

O altă caracteristică a acestei biserici este balconul (cafasul), con­struit pe latura de apus a naosului şi susţinut de arce şi bolţi care se descarcă de doi stâlpi interiori şi pe o colonetă de piatră. Prin inter­mediul cafasului, legat de galeria suspendată deja amintită, voievodul putea trece direct din casele domneşti alăturate, în biserică.

 

Biserica – Paraclis (Biserica Curţii lui Mircea cel Bătrân)

În imediata apropiere a primei case domnești, și după cum au stabilit cercetările arheologice, construit odată cu aceasta, se află cel mai vechi monument religios cunoscut până în prezent în Târgoviște, biserica paraclis a curții domnești, considerată a fi opera lui Mircea cel Bătrân. Ea s-a numit şi “biserica doamnei”, fiind rezervată — după construirea bisericii lui Petru Cercel – doamnei ţării şi anturajului său.

Pla­nul bisericii este influenţat de trăsăturile generale ale tipului de plan trilobat, înfăţişat de cel al bisericii mănăstirii Cozia, în care pronaosul este acoperit cu o boltă semicilindrică (aici dispusă probabil transversal), iar naosul este încununat de construcţia unei turle.

Elementul nou care apare la această biserică, spre deosebire de edificiile religioase ridicate anterior, este alipirea unui pridvor cu turn-clopotniţă deasupra, către extremitatea de vest.

Faptul că cei patru pilaştri interiori care flanchează absidele la­terale ale naosului determină în plan un dreptunghi având diferenţa între laturi de 0,65 m, constituie unul din argumentele pentru care, în general, s-ar putea admite mai greu existenţa unei turle pe naos, presupunându-se în acest caz ca sistem de acoperire o boltă semicilindrică continuă, întărită de arce dublouri, ale căror picioare ar fi fost tocmai cei patru pilaştri amintiţi.

Fără îndoială este posibil de imaginat şi o astfel de soluţie, deşi este mai greu de acceptat, cel puţin pentru faptul că nu sunt cunoscute deocamdată alte exemple similare în arhitectura românească din această perioadă.

Ţinând seama de apropierea bisericii atât de casa domnească (spre sud), cât şi de zidul de incintă (spre răsărit şi nord), pentru o bună lumi­nare a naosului, nu exista o altă rezolvare mai potrivită decât prin in­termediul unui tambur străpuns de ferestre, ştiind că până la o înăl­ţime de cca. 2 m, cât au în medie zidurile ruinate, nu se păstrează urme de goluri pentru luminat.

ste mult mai plauzibilă ideea după care, la boltirea naosului acestei biserici, s-a adoptat acelaşi sistem ca la Cozia, mai exact corectarea diferenţei dintre laturile dreptunghiului cu ajutorul a patru mici con­sole care susţin tot atâtea arce semicilindrice, peste care, prin inter­mediul pandantivilor, se ridica turla.

Această biserică reprezintă, alături de cea a fostei mănăstiri Vişina din munţii Gorjului, una din cele mai vechi prelucrări ale tipului de triconc înfăţişat de planul marii ctitorii de la Cozia.

Printre alte particularităţi care reţin în mod deosebit atenţia la această biserică, amintim, în primul rînd, forma planului. Întâlnim aici un plan trilobat, unde însă colţurile dreptunghiului la care se alipesc cele trei abside sunt abia schiţate, încît ele dau impresia că se leagă direct la capătul dinspre est. Faptul este explicabil prin dorinţa meş­terului constructor de a crea o absidă a altarului cât mai spaţioasă, pentru a cuprinde un sobor mai mare de slujitori.

Pronaosul este precedat către vest de o încăpere legată de cor­pul bisericii, alcătuită din trei arcade, două longitudinale, încastrate în zidul de vest al pronaosului, încheiate cu o a treia, dispusă transversal. Existenţa unei încăperi deschise, alcătuită din cele trei arcade amintite i-a impresionat pe meşterii timpului. Numai aşa s-ar explica apariţia întocmai a acestei situaţii într-o perioadă foarte apropiată la biserica ridicată la Cotmeana, pe fundaţiile alteia mai vechi, la înce­putul secolului al XV-lea, apoi, către mijlocul aceluiaşi secol, la bi­serica alăturată cu hramul Sf. Vineri, precum şi la biserica nr. 1 de la Cetăţeni-Argeş, construită de asemenea în secolul al XV-lea. Este de presupus că cele trei arcade constituiau sistemul de susţinere al unui turn-clopotniţă, ţinând seama de grosimea exagerată a acestor arcade, precum şi de aceea a zidului vestic al pronaosului.

Vorbind despre arhitectura acestei biserici, nu putem trece cu vederea realizarea plasticii faţadelor. La deco­rarea acestui monument au fost folosite mici discuri din ceramică smăl­ţuită, colorate în verde, galben şi gri-închis, având un diametru de 6 cm.

Biserica Sfânta Vineri (Biserica Domnească Mică)

În partea de sud-est a curţii domneşti, pe marginea terasei înalte a Ialomiţei, se ridică construcţia celei de a doua biserici domneşti cu hramul Cuvioasa Paraschiva (menţionată documentar şi sub denumirea de Sfânta Vineri sau Sf. Petca), situată iniţial în afara zidurilor de incintă, cunoscută până la începutul secolului trecut şi sub numele de “Biserica Domnească Mică”.

Cea mai veche mărturie care atestă existenţa bisericii este un ancadrament, având pe lintel o pisanie-pomelnic scrisă în limba slavonă, amintind pe Manea clucerul Perşanu şi pe jupâneasa sa, Vlădaia, purtând data de 13 iulie 1517. Fără îndoială că este vorba numai de con­semnarea unei reparaţii a bisericii, într-o perioadă în care Târgoviştea cunoştea o febrilă activitate constructivă.

Ctitorul amintit de această pisanie este una şi aceeaşi persoană cu ctitorul de mai târziu al bisericii Sfântul Nicolae – Androneşti.

În secolele XVII—XVIII biserica Sf. Petca, Sf. Paraschiva sau Sf. Vineri este amintită adeseori în documente, ceea ce dovedeşte că a funcţionat fără întrerupere. În această vreme, făcând parte din com­plexul curţii domneşti, domnii ţării i-au purtat o grijă deosebită.

Astfel, doamna Bălaşa, soţia lui Constantin Vodă Şerban, a con­struit un corp de chilii cu încăperi boltite, situate la nord de lăcaş, “ca să fie de odihnă creştinilor care cad în nevoie, cei ce scapă la sfânta biserică”, după cum ne arată pisania din anul 1656. Este vorba deci de un gen de bolniţă sau adăpost pentru săraci. În aceste chilii se va deschide în secolul al XVIII-lea şcoala domnească din oraş, motiv pentru care, în anul 1777, banul Mihai Cantacuzino o numeşte biserica Sf. Paraschiva “şcoala domnească”.

În anul 1712, biserica a ars împreună cu o parte a curţii dom­neşti. Este foarte probabil ca reparaţiile întreprinse din ordinul lui C. Brâncoveanu să fi cuprins şi biserica, ce a continuat să funcţioneze.

Cercetarea arhitecturii bisericii Sf. Vineri, a cărei zidire corespunde deceniilor de început ale existenţei oraşului Târgovişte ca reşedinţă domnească, aduce unele elemente noi şi interesante pentru studiul arhi­tecturii româneşti dezvoltată pe teritoriul de la sud de Carpaţi. Din tot ce s-a construit în perioada imediat anterioară ridicării acestui edi­ficiu, cât şi după aceea, nicio clădire nu s-a păstrat integral sau cel puțin atât cât să permită identificarea trăsăturilor carac­teristice şi mai ales legăturile arhitecturii acestei perioade cu monu­mentele mai vechi ale ţării sau cu vestitele ctitorii de mai târziu de la Dealu şi Curtea de Argeş.

Astfel, biserica Sf. Vineri este unul din puţinele monumente cu­noscute până în prezent din această perioadă, ale cărei caracteristici se păstrează şi astăzi. Aşa cum se înfăţişa la mijlocul secolului al XV-lea, lăcaşul ini­ţial amintea de alte monumente ridicate anterior, dacă luăm în consi­deraţie unele elemente apărute în urma înlăturării tencuielilor adăugate târziu, ce acopereau faţadele. A fost dezvăluită astfel o alcătuire a paramentului, din zidărie de cărămidă tencuită cu un glet subţire, modelul bisericii Cotmeana II şi al bisericii-paraclis al primei curţi domneşti din Târgovişte.

În ceea ce priveşte planul bisericii Sf. Vineri, întocmai ca la biserica-paraclis alăturată, acesta este de asemenea influenţat de trăsăturile generale ale tipului de plan trilobat înfăţişat de cel al bi­sericii mănăstirii Cozia.

Spre deosebire însă de biserica Coziei, punctele de sprijin ale turlei sunt formate din patru arce semicilindrice, două longitudinale (unul către sud şi altul către nord, alipite absidelor late­rale) şi alte două transversale (unul spre est şi altul spre vest, rezemate în retragere pe perechile de pilaştri ce flanchează absidele laterale), renunţându-se astfel la sistemul de arce pe console care sprijină la Cozia pandantivii turlei şi la inelul tron conic intermediar, înlocuit aici cu un inel cilindric.

Printre alte particularităţi care reţin atenţia la biserica Sf. Vineri, amintim mai întâi forma oarecum alungită a planului, la care se alipesc absidele laterale, foarte profunde şi, totodată, înguste.