Ca parte integrantă a curţii domneşti de la Târgovişte, zidurile sale împrejmuitoare au împărtăşit în bună parte soarta construcţiilor reşedinţei voievodale. Prima incintă de piatră, ridicată probabil la începutul secolului al XV-lea, a fost surprinsă numai parţial (pe laturile de est, nord şi sud) în zonele din preajma caselor domneşti şi ale paraclisului. Odată cu aplicarea cuprinzătorului program de reamenajare a curţii domneşti târgoviştene, iniţiat şi realizat în timpul domniei lui Petru Cercel, a fost construit un alt zid de incintă, prevăzut la exterior cu contraforturi de plan triunghiular, menit să răspundă — prin noile sale dimensiuni — necesităţilor de apărare ale ansamblului de clădiri ale noii curţi.
Refacerea acestor ziduri în secolul al XVII-lea — ca primă etapă — şi apoi construirea în timpul domniei lui Matei Basarab a unei a două pânze, paralelă cu prima şi situată la 2,5 m distanţă de aceasta din urmă — ca a doua etapă — concretizează necesitatea de adaptare a sistemului de fortificare a curţii, resimţită ca urmare a evoluţiei tehnice înregistrată atât de mijloacele, cât şi de sistemele de luptă. Înterstiţiul creat între cele două pânze de zidărie a fost umplut cu pământ şi moloz, iar, după pagubele provocate de incendiul din anul 1712, fortificaţia a fost reparată şi înălţată din ordinul lui Constantin Brâncoveanu.
Din loc în loc, incinta era perforată de intrări, uneori prevăzute cu turnuri. Astfel, pe latura de vest, se afla o poartă, mai târziu desfiinţată; o a doua poartă exista pe sub turnul-clopotniţă, ridicat la sfârşitul secolului al XVI-lea şi refăcut în timpul domniei lui Matei Basarab şi C. Brâncoveanu, în faţa căruia, în anul 1664, este amintită fântâna domnească (ale cărei urme, descoperite în urma cercetărilot, au fost marcate la faţa solului). Turnul era prevăzut iniţial la partea superioară cu o cameră a clopotelor ce adăpostea în trecut mai multe clopote, dintre care acum există doar cel turnat la Danzig în anul 1669. Cu ocazia refacerii turnului — în timpul domniei lui Brâncoveanu — se refac, de data aceasta din piatră, încăperile corpului de gardă, alăturate acestuia.
Către extremitatea sud-estică a zidului de incintă, exista o altă poartă, parţial păstrată, ce facilita legătura spre casele coconilor, doctorului şi a logofătului; în apropiere — dar către exteriorul incintei — se află Poarta Dealului, singura poartă a oraşului păstrată până astăzi. Pe latura de est, în apropierea băii domneşti se mai găsea o poartă secundară ce lega curtea domnească de grădinile domneşti, reamenajată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.
Suprafaţa destul de mare a incintei (aproape 3 ha) era împărţită de ziduri interioare în mai multe curţi. Astfel, un zid construit în secolul al XVII-lea, orientat nord-sud, aflat foarte aproape de altarul bisericii mari, despărţea curtea principală de curtea gospodărească, amplasată spre răsărit, legătura realizându-se printr-o poartă secundară alături de care s-au găsit urmele unui mic chioşc ce adăpostea o construcţie circulară, se pare un havuz. După ce, în primii ani ai secolului al XlX-lea, biserica Sfânta Vineri a devenit metoh al mănăstirii Dealul, în fosta curte a gospodăriei se construiesc unele dependinţe adosate sau suprapuse vechilor ziduri. La mijlocul secolului al XlX-lea, un alt zid, paralel cu cel amintit, a separat curtea bisericii Sfânta Vineri, devenită cimitir, de restul curţii domneşti.